Copilul meu, un mic turist

    Îmi place sa vorbesc despre parentare prin analogii si metafore, astfel esenţa ajunge la destinaţie. Haideţi să ne imaginăm aşa o situaţie. Stiţi că trebuie să vină un oaspete foarte important pentru dvs, la care ţineţi foarte mult şi aşteptaţi să vă întîlniţi, ca să vă cunoaşteţi. Deşi pare absurd, dar totuşi să continuăm. Simţiţi cu inima că este de o importanţă majoră această întîlnire, după care aveţi o responsabilitate nouă, pe care nu ati practicat-o niciodată, cea de afi un ghid bun si o gazdă primitoare, avînd ca scop major împrietenirea cu persoana respectivă si transmiterea valorilor culturii noastre, ca el, plecind mai departe, sa poata reda despre cel mai bun ce a gasit la noi.  Aşa dar, ce o să facem ? Cel puţin o să studiem cultura ţării din care provine, ce tradiţii are şi măcar cîteva cuvinte de bază în limba care o vorbeşte oaspetele, este logic nu ?

În sfîrşit ziua cea mare a venit şi a-ţi întîlnit oaspetele cu multe emoţii în aeroport, dar fericirea se spulbera rapid, pentru ca incep a aparea problemele. De acolo începe o interacţiune interesantă, unde cuvintele dvs nu sunt înţelese corect, sunt interpretate greşit, după unele gesturi specifice culturii noastre. Îi spuneţi oaspetelui cum trebuie să stea corect şi ce sa facă ca sa fie plăcut în societatea dată, oaspetele, însă, vine dintr-o altă ţară şi cultură, unde lucrurile se fac altfel şi le face cum le înţelege el. Noi îi spunem o dată, apoi a doua oară, la a treia, dacă nu înţelege, strigăm mai tare, crezînd că aude rău acea persoană. Ne enervăm crezînd că nu are pic de respect pentru noi, odată ce i-am cerut să facă ceva în anumit mod, dar oaspetele a făcut cum l-a dus capul, neavînd experienţa necesară. El, ne respecta si ne iubeste şi  văzînd nemulţumirea noastră, începe şi el să explice ceva în chineza lui. Apoi începe a fi frustrat că nu este înţeles şi ridică vocea, văzîndu-ne pe noi că facem asta. El neştiind tradiţiile culturii noastre, hotărăşte că aşa trebuie să te faci înţeles, prin tonul ridicat şi mimica încruntată.

Aşa cum interacţiunea dintre noi trebuie să continue, noi tot vorbim şi povestim ce este important aici şi nici nu întrebăm oaspetele ce ar vrea el, pentru că nu înţelegem limba. Uneori ne enervam într-atît de tare, încît închidem oaspetele într-o cameră, ameninţindu-l că v-a sta acolo pînă va fi deacord cu noi, iar dacă începe a striga (doar pentru că a înţeles tot de la noi că acest mod de comunicare se practică aici), poate primi şi o palmă la fund… Aş putea continua la nesfîrşit, dar cred că creerul întreabă ce aberaţii sunt astea ?

Nu sunt aberaţii, aşa procedăm noi cu copiii noştri. Mai întîi îi aşteptăm şi invităm cu nerăbdare în viaţa noastră, între timp făcînd în cap planuri despre cum o să fie asta. Planuri frumoase, unde totul merge lin şi suntem atît de fericiţi de „oaspete”, în loc să merem la nişte cursuri serioase de „limbă străină”, adică de limba exprimării copiilor. Acest curs ne-ar uşura mult viaţa, dar şi ar ajusta aşteptările noastre de la realitate.

De ce cu un oaspete respectat am fi politicoşi, nu ne-am enerva şi am manifesta mult tact, înţelegînd că vine din altă cultură ? Am explica termenii de cîte ori ar fi nevoie, fără să ne ambalăm, dar cînd vine vorba de copii, ne permitem să pierdem acest respect? Oare pentru a îmbunătăţi relaţia cu o persoană venită din altă parte, nu ar fi logic să concretizăm ce a înţeles din ceea ce i-am transmis, înainte de a ne supăra ? Dar copiii nu sunt turişti străini, spune creerul. Sigur ? Nu sunt oare suflete venite pe acest pămînt, care nu sunt „tabula rasa”, dar au nevoie de un ghid, ca să înţeleagă cum să procedeze în casa, societatea, ţara, planeta, pe care au ajuns. Dacă acest ghid este unul înţelept, el conştientizează că oaspetele, care încă nu înţelege bine sensul cuvintelor, se orientează pe acţiunile celui care-l ghidează. Se uită cum face acesta, cum vorbeşte, cum procedează şi învaţă prin imitare. Dacă creerul dvs crede că eu vorbesc de un turist străin acum, nu este despre asta. Este despre fiecare copil care vine la noi. Cînd sunt foarte mici şi nici nu pot vorbi, asta nu înseamnă că nu înregistrează totul. Dar bine, cînd sunt bebeluşi, noi suntem atît de copleşiţi de drăgălăşenia lor, încît instinctiv suntem zîmbitori şi mai toleranţi. Problema apare, însă, foarte acut, cam pe la 3-4 ani, cînd copilul ştie să formuleze propoziţii, iar de aici creerul nostru îi atribuie toată experienţa noastră de viaţă, concepţiile, valorile etc. Dar sunteţi siguri că formulînd acelaşi cuvînt, părintele şi copilul, au în spatele cuvintelor imaginile  identice ? Răspunsul este – „nici pe departe”. Chiar dacă întrebăm ce văd doi adulţi cînd pronunţăm cuvîntul copac, care se presupune a fi foarte clară, constatăm că ei sunt atît de diferiţi, încît lipsa de concretizări şi descrieri, poate conduce la confuzii serioase. Copacul poate fi verde, roşu, cu frunze sau fără, uscat sau îngrijit, înalt sau abia plantat etc Atunci cum putem pretinde de la copil să facă întocmai ceea ce îi cerem, neasigurîndu-ne dacă a înţeles ce i se cere. Dar ca să înţeleagă copilul ce i se cere, cine este responsabil, oare nu tot noi adultii ? Ca sa vorbim pe limba lui, cu concepte care le înţelege să avem contact vizual, conectare cu copilul. Dar cel mai des noi aruncăm o frază, care aşteptăm să fie respectată imediat, fără comentarii. Dar asta poate fi numit dresaj „stai, culcat, deschide gura…”. Noi însă vorbim de un „oaspete” care chiar şi doar ieşit din fabrică, are personalitate complexă, simţuri, nevoi, preferinţe (cu timpul).

Prin toate aceste cuvinte înşiruite, am vrut să spun ca ne comportăm cu proprii copii, sînge din sîngele nostru, cu mai puţin respect, decît ar fi faţă de un oaspete venit din străinătate. De ce în faţa străinilor depunem efort să fim amabili şi respectuoşi, iar cu copiii ne permitem să ne pierdem răbdarea ?

Am descris toate astea, pentru ca data viitoare cînd voi considera că sunt adultul atotştiutor, să văd în faţa mea acel turist mic. Omuleţ care are nevoie doar de un ghid, nu de posesor şi să îneleg că atunci cînd ceva nu iese bine, eu sunt reponsabilul că nu am explicat şi nu m-am interesat ce a fost înţeles.

De aici porneşte o frumoasă poveste de comunicare…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *