„…Dacă nu vii acum, te las aici…”

„…Dacă nu vii acum, te las aici…”

   Formularea data este atît de banală, încît utilizarea ei poate fi trecută uşor cu vederea. Am impresia că dacă stai la un teren de joaca ceva timp, este imposibil să nu o auzi măcar o dată. Cît de importante pot fi astfel de adresări spre copil, în viaţa lui de  adult ? Pentru a înţelege este nevoie de aprofundare.

Ce este cel mai de preţ în viaţa copilului ? Răspunsul este evident – MAMA. Atunci cînd adultul spune „te las aici”, copilul înţelege că poate pierde CEL MAI PREŢIOS LUCRU pe care-l are el. El nu are suficientă experienţă pentru a înţelege că adultul nu va face asta niciodată si că este doar o manipulare pentru a obţine un scop de moment. Copilul ia situaţia în serios, dacă la invocarea argumentului dat, lasă totul şi aleargă speriat spre mamă.

Pe de altă parte este adultul, care are în mintea lui scenariul de desfăşurare ulterioară a evenimentelor şi el ştie că nu se va întîmpla, cele promise. Adică adultul nu se află într-o stare de anxietate majoră, spre deosebire de copil. Este oare corect ? Şi dacă acest mijloc crud de manipulare cu psihicul labil al copilului, se foloseşte sistematic ? Înseamnă că frica de a fi părăsit, poate deveni cronică ? Cît de armonios se dezvoltă creerul unui copil în aşa context ? Există studii care artă că nivelul înalt de stres, încercat mult timp, duce la îmbolnăviri. Alte studii arată că frica de separare a copiilor se manifestă prin tot felul de dermatite.

Ca sa înţelegem mai bine ce fel de situaţie este asta, o să extrapolez, ca de obicei, pe noi, maturii. Imaginati-vă că sunteţi într-un proces de divorţ cu soţul. Acesta vă sună în fiecare săptămană si cere sa faceţi ceva pentru el, iar dacă refuzaţi, vă amenintă că vă va lua cel mai scump, adică copilul. Făcînd abstracţie de condiţiile juridice, gîndiţi-vă cum s-ar simţi acea mamă ? Şi cît de mult ar fi capabilă să rezolve alte sarcini, pe fonul unei anxietăţi cronice ? Situaţia copiilor care sunt ameninţaţi, este similară, lor lise cere să facă ceva, sub ameninţarea că va fi lipsit de tot ce este mai drag, dar un pic şi mai grav, pentru că chiar mama îl ameninţă. Şi cîte fraze de acest gen circulă: „te dau la orfelinat, te dau la poliţist, ţigani, te dau la nenea cel cu barbă…”. Adică noi, care ne considerăm adulţi, ne permitem să ne jucăm cu simţul siguranţei al copilului. Iar el se învaţă să renunţe la sine şi dorinţele sale, sau emoţiile sale, din frica de a nu fi părăsit.

Aşa cum copiii învaţă tiparele de comportament, vor asocia greşit urmarea plăcerilor proprii, cu retragerea dragostei. În acest fel, maturului de maine, îi va fi frică să facă ceea ce-i place cu adevărat, de frică să nu fie părăsit de partener, chiar dacă nu se vede logica între cele două. Astfel multe abuzuri şi relaţii toxice vor continua, acoperite de frica de a fi lăsat.

Vorbeam cu fiul meu, de aproape 4 ani şi îl întrebam dacă ar vrea să meargă la grădiniţă. El s-a schimbat la faţă şi mi-a spus „mama, eu sunt puiul tău şi te iubesc. Eu nu vreau să fiu lăsat”. Dacă un copil căruia nu i s-a spus vre-o dată că ar putea fi lăsat, ba dimpotrivă, reacţionează atît de dureros la gîndul că s-ar putea întîmpla, mă întreb ce trebuie să se întîmple în sufletului unui copil, cînd i se spune concret că „te las aici…”. Apoi crescînd adult să-şi amintească cu amărăciune în suflet, fraze de acest gen, ca ecouri din copilarie. Cred că aproape fiecare dintre noi ar fi preferat să nu i se spus unele cuvinte.

Cu timpul, copiii cresc şi înţeleg că aminţările nu sunt reale, dar oare întăreşte asta respectul faţă de părintele său ? Şi cu ce va fi înlocuită ameninţarea dată, cînd ea nu va mai funcţiona ?

Deseori ameninţările cu  lasarea apar în faţa unor spectatori, dar mai precis din cauza acelor spectatori. Frica noastră de a fi etichetaţi ca părinţi ce nu se descurcă cu odrasla, ne împinge spre acţiuni disperate, oricare ar fi preţul lor, doar să funcţioneze acum. Deci, alegem să creem nesiguranţa în cea mai scumpă fiinţă, doar ca să nu fim judecaţi de nişte necunoscuţi. Foarte trist, nu ? Aceste „formulări nevinovate” devin cauza anxietăţii de separare, manifestată prin frica de a rămîne singur, de a lăsa pe cineva să plece sau refuzul categoric de a rămîne undeva fără de mama. Si acolo iarăşi noi formulăm gen „Ce mare lucru, o sa plîngă şi o să-i treacă…”    Dar ce se întîmplă cu adevărat în sufletul copilului ? Sau se presupune că sunt prea mici ca să simtă asta ?

Datoria noastră, ca părinţi conştienţi, este să-l asigurăm pe copil că nu va fi lăsăt, orice nu s-ar întîmpla. Nu este nimic greu de a învăţa careva tehnici noi de ex de a preveni copilul ce urmează să se întîmple, de a-i reaminti de cîteva ori cît timp a mai rămas, de a-i spune ce simţim noi, de a formula clar cerinţa de la copil. În loc de a ne autodezvolta noi, apelăm la singurul mijloc cunoscut „dacă nu vii acuma, te las…” Da, o să necesite mai mult efort, dar de ce am pretinde de latfel, a fi PĂRINŢI CONŞTIENŢI ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *