Frica de conflict

Frica de conflict

Ce reprezinta un conflict pentru noi ? Poate o cearta cu partenerul, poate relatia dificila cu copilul ? La fel mai poate fi critica din partea sefului sau  a părinţilor ? Orice am denumi conflict, începînd de la relaţiile cu partenerii de afaceri, pînă la conflictele din familie, toate în esenţă au acelaşi lucru, încercarea de a găsi „un adevar unic pentru toţi”. Această ocupaţie de a demonstra cine are mai multă dreptate, ne sustrage de la adevăratul sens al conflictelor, de a ne face să creştem. Suntem atît de focusaţi pe demonstrarea dreptăţii punctului nostru de vedere, încît devenim copleşiţi de emoţii şi ne scapă posibilitatea reală de a înţelege adevărata valoare a acestui proces de creştere spirituală, numit conflict.

Eu am lucrat 34 de ani la dezvoltarea strategiilor de evitare a conflictelor, de la mediere, la retragere, cedare, manipulare etc, toate acestea reeşind din credinţa că conflictul este ceva inadmisibil şi destructiv. M-am antrenat atîţea ani în al evita, dar într-o zi am înţeles cît de departe eram de adevăr, făcînd acest lucru. Unica „dreptate” care poate fi găsită prin conflict, este analizarea lui prin prisma creşterii personale.

Cum pot eu să devin mai bună, intrînd într-un conflict ? Răspunzînd la întrebarea „Care este intenţia pozitivă în spatele acestui aparent conflict ?” Şi ea este, acum o găsesc de fiecare dată. Uneori am de învăţat să nu judec. Alteori să constat că ma cred mai deşteaptă decît ceilalţi, încercînd să-i învăţ ceva. Alteori, înţeleg că m-am depărtat de ceea ce simt şi nu am fost sinceră cu mine şi multe alte lecţii extrem de valoroase pentru creşterea mea spirituală. Astfel am ajuns să înţeleg că orice conflict este încă  „o lovitură de ciocan, care scutură murdăria de pe piatra preţioasă din interiorul meu”.

Am început să înţeleg că conflictul nu este destinaţia finală, ci un instrument. Ştiu pe cineva care în urma unui conflict serios, a căpătat un prieten foarte bun. M-am gîndit mult la asta, pentru că la mine conflictul însemna „punct de încheiere” şi nu imi puteam imagina că este doar un „punct de pornire”.

Scriu acum aceste rînduri, pentru că nu doar eu, ci şi mulţi alţii, cheltuim multă energie pentru a „stinge” un „foc aprins”, care are unica menire, de a ne curăţa inimile şi de a ne trezi sufletele.

Despre ce totuşi este postarea ? Despre cum utilizăm pedepse pentru cei dragi cînd aceştea nu fac cum vrem noi. Pedeapsa vine să acopere, prin puterea ei, conflictul iscat între un matur şi copil. Anume să închidă, acel dialog deschis între noi. Fugim de toate acele emoţii, care ar putea să apră, într-un astfel de „dans”. Emoţii de neputinţă, de vulnerabilitate, de durere, de ruşine, de vinovăţie şi încă multe altele. Este ca şi cum am acoperi o rană cu un plasture, doar ca să nu o vedem. Adevăratul tratament ar presupune, însă, să o curăţăm de impurităţi, să dezinfectăm, prelucrăm etc şi asta se face de mai multe ori, pînă ajunge să ne vindecăm. Pedepsele care le impărţim celorlalţi, sunt doar nişte plasturi, care au menirea să acopere existenţa problemei. Postarea nu este doar despre relatia cu copiii, ci despre oricare conflict din viata noastra.

Eu înţeleg că mulţi o să spună dar eu nu folosesc pedepse cu copiii sau cu altii ? Şi chiar aş vrea să cred asta, însă  pedepsele nu sunt doar punerea prin colţuri şi lipsirea de desene. Totul este mult mai profund. Retragerea dragostei, în momentul cînd nu ne place comportamentul cuiva, fie şi a copilului, soţului, părinţilor, tot este pedeapsa. Chiar şi pe noi ne pedepsim prin lipsa de iubire necondiţionată, cînd credem că am greşit. Şi cam în acest punct al conflictului, întrerupem „procesul de curăţare spirituală” şi ne retragem din faţa lui, rămînînd cu supărări şi obide. Dar dacă am avea conştientizarea că nu vrea nimeni să ne rănescă, ci doar să ne atenţioneze unde avem de antrenat „muşchiul” sufletului, am putea privi conflictul dintr-o cu totul altă perspectivă.

Fuga din faţa problemelor, prin învinuirea cuiva ca motiv al apariţiei acesteia, nu ne serveşte la nimic bun. Eu mi-am confirmat mie că orice conflict care apare, este un ecou din copilarie a unei probleme emoţionale nerezolvate. Adica a existat o careva situaţie „x” în care noi ne-am simţit într-un anumit mod, de ex „abandonaţi”.  Aceste joc, în care eu mă simt abandonată, poate fi urmărit pe parcursul întregii vieţi. Da, actorii vor fi diferiţi, scena şi decorurile vor fi altele, scenariul, acelaşi rămîne. Eu voi fi nevoită să joc acest spectacol, pînă nu găsesc curajul să mă opresc şi să înţeleg ce se întîmplă cu adevărat. Dar se întîmplă următorul lucru: în fiecare moment de viaţă, putem rezolva probleme vechi, pentru că ele se regăsesc în totalitate în jurul nostru. Actorii se scimbă, dar jocurile în care jucăm noi, de ex în „să mă simt abandonată”, va continua, pînă nu il întrerupem  prin conştientizare. Asta înseamnă că orice conflict apărut, este o ocazie extraordinară de a „trata răni” şi de a deveni „sănătoşi”. Iar noi, fugim din faţa acestei oportunităţi şi ne comportăm exact ca în copilarie, crezind că dacă acoperim ochii cu palmele, ne facem nevăzuţi.

Ce poate fi, totuşi, atît de preţios într-un conflict ? Răspunsul este „trezirea inimii”. Toate acele emoţii, de care fugim şi nu vrem să le simţim, ele sunt elementele de bază, pentru a fi „vii”. De ce ar fi inventat Creatorul emoţiile negative ? Oare este defect „din fabrică” ? Nu. Orice emoţie o avem, are menirea să ne apropie de fericire. Cele pozitive, ne atrag, iar cele negative, ne împing. Destinaţia, însă, este aceeaşi, FERICIREA noastră.

Pentru a putea folosi puterea conflictului, trebuie să ne învăţăm să ne focusăm exclusiv pe ceea ce simţim, nu pe obligarea partenerului de conflict (oricine ar fi el) de a ne accepta „drepatea”. Ce anume simt eu ? În ce joc inconştient continui să perseverez ? De ce ma doare atît de tare ? Cînd am mai simţit asta ? Ce am de învăţat, pentru a creşte ? Sunt atît de multe întrebări către noi înşine de pus…Nu există niciodată vina celuilalt, dar niciodată.

Ceea ce am scris mai sus, nu presupune a acţiona diferit în exterior, de cum am procedat pînă la acest moment. Presupune doar retragerea atenţiei de pe cel pe care-l învinuam, şi focusarea atenţiei pe noi.

Conflictul este un „dans” unde fiecare „pa” este o emoţie. Aşa cum frumuseţea unui dans, nu este în „pa-ul” final, aşa nici sensul conflictelor, nu este în încheierea lui. Conflictul este un PROCES al sufletului, prin care creştem, nu un defect, de care trebuie să fugim cu orice preţ.

Nu pot să exprim în cuvinte împortanţa înţelegerii că conflictul este o „uşă spre suflet” şi cîta fericire şi prosperitate ascunde acea uşă, pe care nu vrem să o ţinem deschisă.

Poate a venit timpul să lăsăm măştile jos, să devenim vulnerabili, să exprimăm ce simţim, ca să vedem ce „vals” armonios, dansează viaţa cu noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *