Nu plînge, eşti bărbat …

„Nu plînge, eşti bărbat…”

Tare mă zgîrie la ureche expresia „nu plînge, eşti bărbat” adresată feciorului meu de 4 ani. Ce fel de bărbat poate fi un copil de 4 ani? Este o presiune mult mai mare decît poate duce un pui mic, fie el şi de genul masculin.

Să-i ceri unui copil să fie „bărbat” este o anticipare, pentru că acest „bărbat” vorbeşte şi de o maturitate psihologică, care apare cu o anumită vîrstă şi experienţă, iar la copil încă nu sunt dezvoltate mecanismele psihologice necesare pentru gestionarea emoţiilor. El este abia la faza descoperirii lor şi a explorării, astfel, el nu poate reţine acel şuvoi emoţional, care cel mai des este exprimat prin lacrimi.

La copii plînsul apare ca o reacţie externă la mai multe emoţii ca: tristeţea, furia, gelozia, iritarea, nesiguranţa, frica şi încă o gamă foarte largă de trări emoţionale interne. Fiecare dintre ele au un mesaj important pentru copil, despre Sine însuşi. Să-şi cunoască latura care ne face pe noi să fim oameni şi ne conectează cu ceva mai mult decît corpul fizic, cu sufletul. Atunci cînd îi cerem unui băieţel, care este încă copil, să nu mai plîngă „să fie bărbat”, îl îndepărtăm de cunoaşterea lumii sale interioare. Îi cerem să renunţe la partea sa emoţională, sufletească, doar de dragul unui clişeu social. Această cerinţă vine din frica noastră că dacă îl lăsăm să plîngă, o să facă la fel tot restul vieţii, astfel nu o să corespundă imaginii noastre de „bărbat”, chiar daca este distorsionată la noi. Totuşi gradul de bărbăţie – maturitate se măsoară în gradul de asumare a responsabilităţii, nu în lipsa emoţiilor sau a îmbracării unei „feţe de piatră” indiferent de ceea ce simte în interior. Dacă vrem ca baieţelul să devină un bărbat în toată firea, trebuie să îl învăţăm prin exemplul propriu cum să fie autentic în ceea ce simte, gîndeşte, spune şi face.  Pentru asta el are nevoie de a-şi studia lumea interioară şi nu de a fugi din faţa a tot ce este emoţie, pentru că „este bărbat”.

Această detaşare  a băeţeilor (cît şi a fetiţelor) de latura lor emoţionala, făcută cu regularitate, îi privează ulterior de sistemul performant de orientare în viaţă, reprezentat de emoţii. La maturitate ei vor vrea să se detaşeze de tot ceea ce reprezintă emoţiile lor, doar pentru a corespunde acelei imagini artificiale create în copilărie, despre cine este un bărbat. De aici încep multe suferinţe şi comportamente distructive. Orice viciu începînd cu consumul de droguri, alcool, jocuri de noroc sau orice altceva distructiv, vin din necesitatea de a completa golul creat artificial, între ceea ce se petrece cu adevărat în interiorul omului, şi masca care este obligat să o poarte pentru a corespunde anumitor clişee. Substanţele dăunătoare se utilizează pentru a relaxa acea tensiune permanentă în afi unul în interior şi altul în exterior. Emoţiile care se nasc în interior, nu dispar nicăieri la ignorarea lor şi duc la multe frustrări acolo unde nu vor să fie acceptate din cauza acelui aparent inofensiv „nu plînge, eşti bărbat”. Astfel cea mai bună profilaxie a comportamentelor distructive, este conectarea omului la Sinele său, la lumea lui interioară care-l ghidează cel mai bine spre locul lui în această lume, spre autoîmplinire şi relaţii armonioase. Cum anume ? Prin înţelegerea că emoţiile care noi le considerăm inacceptabile, negative, au un rol foarte important în dezvoltarea şi creşterea noastră. Toate vin să ne dea un impuls „fugi, luptă, îngheţă”, repere care ne orientează despre direcţia în care trebuie să mergem şi acţiunile care trebuie să le întreprindem. Ce rost are cînd un bărbat, care ar vrea să plîngă în interiorul său pentru că nu este fericit lîngă cineva , să continue să stea pe loc, doar pentru că nu are capacitatea să accepte şi evită să-şi recunoscă „acel plîns”, pentru că toată viaţa a practicat „nu plîng, sunt bărbat”. Este o fugă de tot ce înseamnă emoţional, fără a înţelege ce se întîmplă de fapt. Cînd ar fi trebuit să se antreneze bărbatul în a deosebi emoţiile şi a acţiona conform lor, dacă în copilarie, care este perioada perfectă pentru astfel de antrenamente, nu a fost lăsat să o facă. Atît fetele cît şi băieţii au nevoie să-şi exploareze lumea interioară. Asta se face prin acceptarea plînsului şi validarea emoţională de ex „Acum eşti furios şi îţi vine să plîngi…” sau „Esti trist pentru că ţi s-a stricat jucăria preferată…” etc. Noi , ca părinţi, avem datoria de a le fi alături în exploararea lumii lor interioare, să ştie că sunt în siguranţă şi că sunt absolut NORMALI în ceea ce simt. Mai mult, copiii au menirea să ne reînveţe şi pe noi, să ne reconectăm la Sinele nostru, ca să redevenim autentici (cum am fost de mici), şi să renunţăm la roluri inutile de „bărbaţi adevăraţi” şi „prinţese care nu plîng”, clişee nu doar inutile, dar şi nocive.

Dorinţa noastră de a opri copilul din plîns, este legată exclusiv de propriile frici că nu o să fie adecvat emoţional cînd o să crească şi respectiv inacceptat social. La fel, este şi nedorinţa noastră de a plonja mai adînc în ceea ce simte copilul, pentru a nu simţi cît de mult ne-am depărtat noi de noi înşine, în încercarea de a ascunde ceea ce simţim. Nu vrem să simţim durerea de la propria trădare pe parcursul întregii vieţi, pentru că şi nouă ni s-a cerut să nu plîngem. De prea mult timp practicăm trădarea de sine prin faptul că simţim unele emoţii, dar lăsăm să se vadă cu totul altceva, noi doar suntem „puternici”. Astfel, trecerea cu copilul prin tot ce simte, ne aduce la suprafaţă acel sentiment de vinovăţie faţă de noi înşine, sentiment de care încercăm să fugim, exact cum am fost învăţaţi în copilărie.

Altă întrebare este ce facem cu barbaţii hipersensibili, cei cu înclinaţii artistice care simt lumea din jur mult mai acut şi asta este darul lor cel mai mare, că pot simţi frumosul sau durerea în interior, şi o creează şi în exterior, pentru a ne-o transmite şi nouă. Cum ar pute-o face, dacă nu „plîng” ei mai întîi. În acest context, spunîndu-i unui copil mic „nu plînge eşti bărbat” oare nu distrugem o lume întreagă din interiorul lui ?

Ignorarea copilului cînd plînge, îi transmite un singur mesaj „acum nu te iubesc şi trebuie să fii bun ca sa fii iubit”, iar la „nu plînge, eşti bărbat”, mesajul real transmis, este „ceva nu este în regulă cu tine cînd plîngi”. Despre cît de nocive sunt aceste mesaje şi cum se manifestă internalizarea lor în viaţa de adult, se poate de scris o carte întreagă, dar cert este faptul că nu ne ajută deloc.

Astfel, cînd îi cerem copilului- baiat să nu mai plîngă, el se va învaţa să o facă de dragul nostru, ca să fie acceptat şi iubit în continuare de mama, dar odată cu plînsul îşi va reprima şi toate restul emoţiilor care stau în spatele plînsului şi nu o să aibă şansa să înveţe cum să utilizeze energia lor constructiv.

Nu putem renunţa la emoţiile noastre, pentru că înainte de a fi femeie sau bărbat, suntem oameni care simt, iar plînsul vorbeşte ce suntem într-o situaţie la care nu reuşim să-i facem faţă. Astfel luatul în braţe cînd baieţelul plînge îi oferă un real suport în cunoaşterea şi acceptarea de sine.

Pe lîngă toate cele spuse, ar mai trebui să menţionez că prin plîns, la nivel fiziologic, organizmul scapă de hormonii stresului, ieşiţi prin lacrimi. Astfel oprirea plînsului este un proces negativ şi poate dăuna concret sănătăţii.

Ce ar putea să ne aducă bun cerinţa de a înceta să mai plîngă=simtă, adresată baieţelului, ştiind că toate traumele se tratează prin despachetarea emoţiilor blocate într-o situaţie netrăită şi retrăirea lor conştientă. Este lipsit de logică să învăţăm copilul de mic, fie fată, fie băiat, să fugă de ceea ce simte.

Ce facem noi, de fapt, cînd îi cerem unui băeţel încă, „Nu plînge, eşti bărbat ?” şi ne asumăm oare cu adevărat consecinţele acestei cerinţe ?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *