Toţi copiii sunt diferiţi

Toţi copiii sunt diferiţi

   Eu am doi copiii, care sunt total diferiţi. Cu primul, nu am reuşit să înţeleg în ce constă provocarea de a fi parinte, pentru ca a mers totul perfect. Al doilea copil are cu totul alt temperament, a stat aproape incontinuu in braţe, este foarte insistentă şi strigă cînd nu primeşte ce vrea, sau chiar loveşte. Are foarta multa energie, mult mai multa, decît pot eu acoperi, dar asta nu înseamnă că necesită metode mai dure în comunicare.

    Urmărind discuţiile pe grup, am constatat că unii părinţi folosesc acest „copii diferiţi” ca o scuză la aplicarea metodelor mai puţin conştiente ca time out-ul, pedeapsa, abuz fizic. Şi sunt de acord că sunt copiii diferiţi, am ocazia să văd asta zilnic, dar nu sunt de acord că aceşti copiii nu au nevoie de validare emoţională, de iubire necondiţionată. Da, ei ne provoacă mai mult să ieşim din zona de comfort, dar tot este pentru binele nostru . Nu există copii mofturoşi şi capricioşi, răi, există nevoi fundamentale neîmplinite, lipsă de afecţiune şi răni dechise pe inimă, care sîngerează. Tot ce etichetăm noi ca agresivitate, vine dintr-o durere profundă. Durerea de a nu fi acceptat. Aceste răni sunt provocate de noi, părinţii, prin lăsarea pe fundul prăpastiei a unui suflet tînăr, care învaţă despre această lume şi are nevoie de suport. Atunci cînd îi pedepsim sau le retragem dragostea, facem asta din frica că ei vor creşte şi nu vor deosebi binele de rău. Intenţia pare bună, dar de ce ne simţim vinoveţi? Pentru că avem cu toţii o inimă conectată cu înţelepciunea divină, care ştie cu exactitate cînd procedăm corect şi cînd nu. Acel resentiment ne spune că ceva nu merge bine şi că greşim în raport cu copilul. Acest fapt nu trebuie demonstrat, pentru că fiecare simte asta, dacă are curajul să-şi recunoască că greşeşte. Dacă fiecare dintre noi are acest sistem montat din „fabrică”, de ce nu avem încredere în sistemul copilului, care este încă nedistorsionat, în stare pură. Noi nu il lăsăm să se confrunte cu consecinţele şi nu ii acordam creditul de a face concluzii asupra comportamentului său. Noi îi lipsim pe copiii de această parte importantă, de studiere a lumii şi de crearea legăturilor cauză efect. Cînd îi pedepsim, ei se supără sau înfurie, sentimente care blochează accesul la acea parte care o să înţeleagă că a gerşit. Atunci cînd este pedepsit, este şi scutit automat de introspecţii. Energia care trebuia îndreptată spre conectarea la sinele său al copilului, este consumată pe indignare şi supărare. Comunicarea cu cei din jur este ca un joc cu o minge fierbinte, fiecare om iesit din fire, o să caute cui sa-i paseze aceste „emoţii fierbinţi”. Noi asta facem cu copilul cînd ne înfuriem şi stabilim pedepse. Îl facem să se simtă rău, pentru că noi am fost nevoiţi să ne confruntăm cu careva ecouri neplăcute din copilăria noastră. Ecouri venite din subconştient şi manifestate ca supărare.

Ce vreau să spun cu  acesta? Că toţi copiii pot fi trataţi cu respect şi cu dragoste şi că metodele blînde de parentare, sunt la fel de eficiente, indiferent de copil. Nu există copiii, care au nevoie de disciplinări aspre, pentru că sunt ei mai speciali. Noi toţi suntem făcuţi din acelaşi aluat divin şi simţim unde greşim, dacă ni se lasă spaţiu pentru înţelegeri interioare.

O deosebire majoră între copii este modul lor de percepere a lumii. Ei sunt vizuali, auditivi, chinestezici. Vizualii au nevoie de contact vizual, să vadă ce li se propune, să le placă aspectul etc. Auditivii au nevoie sa audă cît sunt ei de buni şi explicaţiile le aduc satisfacţie mare în cunoaşterea lumii. Chinestezicii sunt cei care au nevoie de îmbraţişări, atingeri, mîngîieri şi contact fizic cu părinţii, ca să ştie că sunt iubiţi. Este ca şi cum ar vorbi în trei limbi diferite. Acum adăugăm maturii, care au şi ei sisteme de reprezentare diferite. Bine cînd mama şi copilul „vorbesc aceeaşi limbă”, de exemplu al atingerii. Atunci în momente dificile o să simtă uşurare prin contactul fizic. Dar ce se întîmplă cînd avem cu copiii noştri diferite sisteme de reprezentare a lumii? Noi le spunem că îi iubim, în „limba noastră”, îar ei nu primesc confirmarea acestui fapt, reeşind din „limba lor”. În această ordine de idei este bine să ne gîndim la acest aspect, cînd încercăm să ne conectăm cu copilul şi să ne facem înţeleşi. Învăţînd comunicarea conform sistemeleor de reprezentare, ne vom înţelege mai bine şi pe noi şi pe copil.

Oricît de diferiţi nu am fi, conectarea prin autenticitate, este o metodă universală de parentare, eficientă, care creează o legătură de durată. Toate metodele punitive, ne iau „mingea fierbinte” din mana, dar arde cîte o porţiune din sufletul copilului şi lasă cicatrici cu care are de umblat o viaţă întreagă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *